Statul român a plătit 3 miliarde de dolari, începând cu noiembrie 2001, pentru a îi permite miliardarului indian Lakshmi Niwas Mittal să preia 5 procente din PIB-ul României de atunci şi să menţină producţia şi angajaţii de la Sidex Galaţi. Aceşti bani, care reprezintă totalul datoriilor Sidex preluate de către bugetul statului şi ansamblul facilitaţilor fiscale acordate combinatului, sub formă de ajutor se stat, sunt acum pierduţi pentru totdeauna.
O succesiune spectaculoasă de coincidenţe bizare au adus cunoscutul combinat în situaţia unei bătrânici de 70 de ani, de care soţul ei tocmai a divorţat pentru că s-a îndrăgostit de o tinerică sprinţară, dar care este liniştită de către băbuţele din cartier că i se va găsi un nou soţ, mai tânăr şi mai frumos ca primul.
Povestea în sine nu este nicidecum opera vreunei minţi diabolice, a vreunui „inginer financiar” sofisticat, ci este cât se poate de simplă: în 2001, România îi vinde unui off-shore din insulele Virgine Britanice cu numele de LNM Holdings (de la iniţialele numelui lui Mittal), unul dintre cele mai mari şi mai noi combinate siderurgice din Europa, care producea atunci 3,8 milioane tone de oţel şi avea 27.000 salariaţi; cumpărătorul Mittal primeşte combinatul pe gratis, iar statul preia la datoria publică toate datoriile şi pierderile acumulate de combinat în 10 ani de jaf instituţionalizat, jaf realizat de către peste 1.000 de „căpuşe”, printre care strălucea firma Balli a familiei iraniene Alaghband. În schimb, indianul promitea că va menţine nivelul producţiei, va păstra toţi angajaţii şi va înveşti cam 500 milioane de dolari.
Contractul de privatizare, deşi a fost aprobat printr-o lege de către Parlamentul României, a fost atât de secret încât nu a putut fi văzut nici măcar de către parlamentarii care au votat legea respectivă.
Imediat după votarea legii în Parlament, funcţionarii statului de la AVAS (actuala AAAS- cred că nici cei mai fervenţi cititori de presa din România nu mai ştiu bine ce înseamnă şi ce face aceasta autoritate, care ar trebui să aibă grijă de patrimoniul statului!) s-au apucat, cu zel stahanovist, să încheie peste 40 de acte adiţionale la contractul iniţial, astfel încât indianul Mittal a scăpat de obligaţiile de investiţii, statul i-a plătit salarii compensatorii pentru 20.000 de angajaţi de care a „scăpat”, ba chiar a primit „verde” să dărâme 5 furnale, uzina cocsochimică şi câteva laminoare.
Fericiţi de isprăvile oacheşului miliardar şi impresionaţi de faptul că Mittal a cheltuit cu nunta fiicei sale mai mult decât a investit în România, cei de la care aşteptam să protejeze avuţia statului i-au întregit regatul indianului, făcându-i cadou şi combinatele de la Iaşi (fosta Tepro, 380.000 tone ţeava capacitate), Hunedoara (400.000 tone capacitate) şi Roman (fosta Petrotub, 400 000 tone ţeava capacitate), precum şi portul Romportmet de la Galaţi şi o carieră de var lângă Tulcea.
Rezultatul faptului că am predat siderurgia românească familiei Mittal: România a exportat produse siderurgice în valoare de 2,2 miliarde euro în 2017, iar importurile de produse siderurgice au totalizat 3,061 miliarde euro, acumulând adică un deficit de 860 milioane euro!
A trecut timpul şi a venit anul 2017: în vara anului trecut, Mittal (acum devenit corporatist occidental şi deţinând 40% din mamutul european al oţelului ArcelorMittal) hotărăşte să cumpere cel mai mare combinat siderurgic de pe continent, Ilva (din Taranto, de lângă Genova); pentru asta are nevoie de aprobarea comisarului european pentru concurenţă şi ştie că nu poate primi această aprobare fără să renunţe la unele dintre capacităţile pe care le deţine în Europa. Motiv pentru care, la 25 septembrie 2017, le propune bruxellezilor o afacere: „Voi îmi daţi aprobarea să cumpăr Ilva şi eu renunţ la nişte fabrici, care oricum mă cam încurcă”. Comisia Europeană face ce ştie ea mai bine şi se îngroapă în 800.000 hârtii, încă de pe 8 noiembrie 2017 şi rămâne îngropată timp de fix 6 luni, până pe 7 mai 2018, când, epuizată de atâta muncă, comisarul pentru concurenta Margrethe Vestager conchide: „Today’s decision makes sure that ArcelorMittal’s acquisition of Ilva, creating the by far largest steelmaker în Europe, does not result în higher steel prices”. Adică acceptă propunerea lui Mittal.
Printre capacităţile de care Mittal va scăpa (prin vânzare), cea mai mare şi mai importantă este combinatul siderurgic Galaţi, prima achiziţie din Europa a indianului, dar singura în care nu a băgat bani şi pe care a lăsat-o să se deprecieze (azi mai produce doar jumătate din cât producea la privatizare, are sub 7.000 angajaţi şi nu a mai făcut profit de fix 10 ani, din 2008) . Deşi Petre Roman ne-a spus că industria noastră este un morman de fiare vechi, Galaţiul este singurul combinat dintre cele la care Mittal renunţa care răspunde tuturor celor trei „îngrijorări” pe tipuri de produse ale doamnei Vestager: banda laminată la cald, banda laminată la rece şi produse plate galvanizate.
România se trezeşte, astfel, pe cap cu o mare problemă: a plătit 3 miliarde de dolari pentru a-l ademeni pe indian să rămână pe malul Dunării şi să producă oţel, iar acesta pleacă şi o lasă cu „onoarea nereperata şi fără clondirul de trei kile mastica prima”. Pentru a înţelege şi mai bine poziţia în care ne aflăm, să spunem că atât fabrica de la Iaşi, cât şi cea de la Roman ale ArcelorMittal funcţionează cu oţel de la Galaţi, iar portul din Galaţi nu deserveşte decât combinatul. Adică problema nu este doar la Galaţi, cum ai crede citind ziarele, ci va exploda şi la Roman şi la Iaşi. Cat despre Hunedoara, acolo oricum răul cel mare a fost făcut de către pe nedrept – uitatul George Pogea, care a demolat şi a dat la fier vechi un flux de 3 milioane de tone de oţel încă dinainte de 2000.
Ai zice că, la asemenea problemă, guvernul nostru va uita un minut de modificările săptămânale ale Codului Fiscal şi de asalturile lui Vâlcov asupra pensiilor sau măcar doamna Dăncilă sau doamnă Plumb să uite să se coafeze vreo două săptămâni. Ei! Ţi-ai găsit, asta e problema, au găsit ei repede soluţiile: l-au pus pe săracul vicepremier Viorel Ştefan (gălăţean altminteri) să ne liniştească: ştie el că va fi bine! Poate vrea domnul Ştefan să recitească asigurările date de către Ovidiu Muşetescu, Varujan Vosganian sau chiar Calin Popescu Tăriceanu de-a lungul anilor cu privire la faptul că la Galaţi se va produce din ce în ce mai mult…
L-au mai trimis şi pe unul dintre puţinii decenţi şi apreciaţi demnitari ai noştri (Bogdan Chiriţoiu, de la Consiliul Concurenţei) să ne explice că tanti Vestager de la Bruxelles va urmări cu atenţie fenomenul, să nu cumva să sufere concurenta din Europa dacă păţeşte Galaţiul ceva. Serios? Adică o să ne dea comisăreasa vreo comandă de oţel sau îi va pune pe nemţi să cumpere de la Galaţi, nu de la ThyssenKrupp? Sau va obliga Comisia Europeană, ea însăşi, pe Tata Motors sau pe Voestalpine să cumpere combinatul de la Galaţi?
Ei bine, dacă cineva pricepea cu adevărat ce se întâmplă cu Galaţiul (şi timp ar fi fost, slavă Domnului!, din noiembrie până acum) ar fi reacţionat aşa cum polonezii au făcut-o: ar fi notificat Comisia Europeană că România se opune cedării combinatului de la Galaţi şi ar fi cerut, în instanţă, indianului Mittal să returneze ajutorul de stat primit de la guvernul nostru, cei 3 miliarde de dolari. Punem pariu că indianul nu ar fi riscat o penalizare de 3 miliarde de dolari?
Oameni buni, voi vă daţi seama că guvernele Tudose şi Dăncilă ştiu de intenţia lui Mittal de a scăpa de acest combinat de cel puţin 6 luni şi au dormit liniştiţi până astăzi, dacă n-or mai dormi şi acum? Poate e mai bine să nu te „prinzi” ce ţi se întâmplă, nu te mai consumi atât, nu rişti vreun infarct sau vreun accident vascular cerebral…
Altfel, poate îl înţelegem un pic şi pe Sebastian Ghiţă: dacă Mittal a primit 5% din PIB-ul României în schimbul unei donaţii de doar 125.000 lire către premierul Tony Blair, el, Ghiţă, care i-a „donat” mai mult consultantului politic Tony Blair de ce n-ar avea dreptul să primească măcar judeţul Prahova? Ce, banii lui nu sunt buni?
Noi, românii obişnuiţi, vom mai bifa o pierdere pe care oricum n-o prea „vizualizam” că, deh, e la datoria publică! De fapt, uite de-aia nu avem bani de imunoglobulina sau de incubatoare pentru nou-născuţi, pentru că am preluat cu generozitate datoriile făcute de directorii de la Sidex şi de toţi miniştrii şi fepesiştii care s-au jucat cu 5% din PIB-ul nostru. De-aia trebuie să dăm spăgi pentru un pat în spital sau pentru un loc la o şcoală mai bună, pentru că i-am dat cadouri lui Mittal să-şi facă nuntă de 78 milioane de dolari pentru fiică-sa!
Pentru a tulbura puţin odihnitoarea trândăveala din palatele bucureştene, să le aducem aminte, totuşi, distinselor şi distinşilor miniştri, directori, preşedinţi de Camere sau consilieri de concurenţă că România poate să accepte sau nu „investitorul” găsit de Mittal. Poate vor realiza măcar în ceasul al XII-lea că nu ar fi bine să aprobe, moţăind, un nume scris cu caractere chirilice…
Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).
Sursă: http://www.ziare.com/mittal-steel/arcelormittal-galati/romani-tocmai-ati-pierdut-3-miliarde-de-dolari-1513214
Jaf s-a făcut în ţara asta după decembrie 1989, toată sudoarea unui întreg popor s-a dus pe apa sâmbetei. Rând pe rând fabrici şi uzine, unele foarte bine dotate şi ce făceau faţă unei economii concurenţiale la nivel mondial au picat ca popicele. Interese meschine au contribuit la ruinarea a mii şi mii de foste intreprinderi. A răspuns cineva pentru acest jaf? Nu şi sigur nu va răspunde, deja au trecut aproape 30 de ani de la aşa zisa revoluţie şi nimeni nu răspunde pentru nimic. Ruşinos.