Observ că discursurile publice despre ceea ce se întâmplă zilele acestea în învățământ ratează aproape în totalitate miza adevărată care se pune astăzi pe masa politicienilor. Dacă se consideră că profesorii ies în stradă pentru bani, că analfabetismul funcțional al elevilor este vina dascălilor sau că două ore în plus la normă înseamnă doar 2 ore în plus de muncă pe săptămână, dacă există deci un astfel de discurs, atunci el nu poate decât să fie unul extrem de superficial.
Nemulțumirile profesorilor sunt legitime nu pentru că vor munci mai mult, ci pentru că munca lor în plus va fi inutilă: este ca și cum un lucrător în fabrică ar fi pus să facă două piese în plus, dar i s-ar da cotele greșite și ar crea două rebuturi. Atunci el ar fi îndreptățit să considere că muncește în plus degeaba. Prin mărirea normei didactice, creșterea numărului de elevi dintr-o clasă sau prin adăugarea unor ore în plus la norma de predare a directorilor sau inspectorilor (iată cum avem mereu mai mult, criterii stahanoviste de evaluare a calității actului didactic) nu numai că nu se îmbunătățește cu nimic sistemul de învățământ, dar se transmite și un semnal că profesorii din preuniversitar nu sunt buni, că până acum munca lor nu a fost apreciată, că sunt principalii vinovați ai eșecului sistemic al educației. Și când repeți asta și, în loc să rezolvi problemele legate de statutul cadrului didactic într-o societate în care educația, deși este considerată din amvon prioritate națională, în realitate este prima sacrificată de fiecare dată când vine vorba de austeritate, atunci te aștepți ca profesorii să reacționeze.
Am scris un articol în republica.ro (https://republica.ro/trebuie-sa-fim-constienti-de-ceea-ce…), atunci când a fost ultima grevă a profesorilor, în care făceam observația că, de câțiva ani, există o revoltă surdă și din ce în ce mai încrâncenată în cancelarii. Dacă în urmă cu 10-15 ani, cadrele didactice reprezentau o categorie socială pauperizată, proletarizată chiar din cauza nepăsării guvernanților, în prezent, deși situația materială s-a schimbat simțitor, dăscălimea a rămas o categorie socială defavorizată. Și mereu folosită ca armă politică fie de sindicate, fie de politicieni. Mai puțin săraci, dar tot la fel de blamați, ba poate chiar cu un statut diminuat față de anii anteriori, profesorii au câștigat totuși două lucruri în ultima vreme: o calitate mai bună a vieții și conștiință. De la ultima grevă, putem spune că profesorii au devenit o voce și o conștiință. Numai că, în învățământ, vocea nu este singulară, și nici conștiința nu aparține unui singur grup. Vocea profesorilor este și vocea elevilor și chiar și cea a părinților. Cu toții recunosc că educația nu funcționează, că școala românească devine din ce în ce mai caducă. Or, noi, profesorii, speram ca totul să meargă înpre mai bine, nu să batem pasul pe loc sau chiar să ne afundăm și mai mult în mocirlă. Orice an pierdut, orice interval temporar „de sacrificiu” înseamnă generații pierdute sau, cel puțin, probleme acutizate.
Evident, asta nu înseamnă că nu înțelegem să fim solidari, în aceste momente, cu cei care încearcă să salveze țara de la colaps. Dar poate că ne-am săturat să fim arătați tot timpul cu degetul, să simțim cum suntem disprețuiți de cei care ar trebui să ne înțeleagă, că ne este călcată în picioare demnitatea în fața elevilor și a părinților. Sunt sigur că dacă guvernanții noștri ar întreba profesorii care le sunt nemulțumirile, ar avea o mare surpriză. Ar afla, probabil, că problemele dascălilor sunt problemele sistemului. Și pe noi ne dor analfabetismul funcțional, rezultatele testelor Pisa, lipsa coerenței în programele școlare, angajările pe pile, sinecurile din ISJ-uri și școli, lipsa meritocrației, da, slaba pregătire a unor colegi de-ai noștri. Toate acestea fac parte dintr-un sistem profund viciat. Și în plus, cum poate învățământul să arate mai bine decât justiția, politica sau administrația publică? (Cu toate acestea, există școli, licee, grădinițe care chiar arată mai bine decât sistemul în care acestea funcționează).
Revenind la discursul total anapoda al celor care privesc școala „din afară”, nu pot să nu remarc profunda inapetență de înțelegere a profesorilor universitari. Disprețul resimțit de profesorii din școli și licee parcă de acolo vine. Și este cu atât mai de neînțeles și mai dureros cu cât: 1. mare parte din ceea ce reproșează universitarii profesorilor „mai mici” se regăsește și la profesorii din facultăți; 2. de 30 de ani s-au tot erodat punțile de legătură dintre mediul preuniversitar și cel universitar.
1. Selectez doar câteva „reproșuri” exprimate în spațiul public de universitari față de cadrele didactice din școli:
– predau după programe învechite
– manualele conțin greșeli, deci elevilor li se dau informații eronate
– mulți profesori sunt slab pregătiți
– se predau conținuturi fără relevanță în viața reală
– școala scoate analfabeți pe bandă rulantă.
Dacă este să luăm fiecare critică în parte, vom constata că vina este cel puțin pe din două împărțită. Se știe că programele școlare sunt făcute de către echipe de lucru, în care ponderea cea mai mare o dețin universitarii. La fel și manualele: cel puțin cele la disciplinele socio-umane sunt realizate, fie în totalitate, fie sub îndrumarea unor/unui profesor(i) universitar(i). Da, mulți profesori sunt slab pregătiți, dar ei au avut un parcurs universitar. Nu este numai vina sistemului preuniversitar că există facultăți-fabrici de profesori și că, vorba aceea, ușor ajungi să fii student, dar și mai ușor devii absolvent, chiar și dacă iei 6 la licență.
Dacă la liceu se predau conținuturi fără relevanță, cu siguranță că există facultăți întregi fără niciun fel de impact pe piața muncii. Țin și acum minte că existau (și încă mai există) facultăți care scoteau șomeri pe bandă rulantă, cărora nu numai că li se permitea să funcționeze, dar își și măreau numărul de locuri la admitere. Dacă în preuniversitar, inadaptarea conținuturilor duce la analfabetism funcțional, în universități, multe diplome fără acoperire se numește „cinism”, „tâmpitizare”.
2. Cu foarte puține excepții, profesorii preuniversitari, odată ce își termină studiile universitare, rup orice legătură cu știința sau cu evoluția disciplinei în care sunt specializați. Acest lucru este posibil, pe de o parte, pentru că nimeni nu le mai cere să studieze (să scrie articole de specialitate, să citească ultimele apariții editoriale din domeniul său de competență, să cerceteze) odată ce termină facultatea, iar, pe de altă parte, pentru că mediul de formare și de evoluție ulterioară a profesorilor nu mai este unul competitiv.
Universitarii sunt mult prea preocupați să atragă absolvenți de liceu, ca să mai verifice, din când în când, starea învățământului preuniversitar. În foarte puține cazuri (și atunci mai mult formale, pur birocratice, cum sunt de exemplu, îndrumările, inspecțiile sau participările în comisiile de gradul I) profesorii universitari iau contact direct cu profesorii din școli sau din liceele. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, profesorii universitari rupți de realitatea din școli sunt văzuți ca soluții pentru un învățământ preuniversitar oe care nu îl cunosc de-aproape; de aici, toate bâlbele și anacronismele rostite de foștii și actualii miniștri ai educației (gen: „profesorii vor putea face planurile de lecție și în format electronic”, deși acest lucru se face de mult timp în școli și, în plus, acestea nu sunt obligatorii pentru toți profesorii).
Acestea sunt doar câteva dintre disfuncțiile școlii românești, scrise în grabă și cam dezordonat. Dar, îmi justific graba și dezordinea pentru că am de făcut fișe la Istoria evreilor (1 oră), la filosofie (jumătate de oră), la opționalul de film, trebuie să fac grup de Whatssap cu noii elevi și un altul cu părinții lor (cam 1,5 ore în plus față de ora de dirigenție) și să îmi mai actualizez cunoștințele pentru ora de logică. Și toate acestea ca să îmi păstrez demnitatea.
9 - septembrie - 2025
