Dacă naționala de fotbal a României a uitat să-și plătească ziua de șezlong pe plaja din Cipru, ne-am reorientat. Avem echipă la Mondiale fără să mai aștepte baraj pe alte paliere sau alinieri de planete în parcări suprapopulate. E vorba de reprezentativa masculină de volei. Băieți serioși, asumați, dintr-o bucată. Dacă nu divorțează cu scandal sau nu sunt cărați pe osiile bolizilor la sala de antrenament, n-au parte de articole în presa sportivă. Așa le trebuie. Dar cronici pe această platformă merită cu vârf (de bloc) și îndesat. Îi servim cu plăcere.
Atleții noștri au picat în grupa de Mondiale cu Polonia, Olanda și Qatar. La deschidere, le-a ieșit chiar numărul 1 mondial. Polonia din voleiul masculin e acel super-team care poate să te curenteze maximum cu 3-0, căci atât îi permite tabela. Totuși, pe Brazilia a potcovit-o recent cu patru seturi la nimic. Era ultimul amical înaintea marelui bal din Filipine și selecționerii celor două forțe – da, și Seleçao e pe steroizi în acest sport – stabiliseră din start să joace până la patru. Și ar mai fi un detaliu esențial în ecuația pregătirii unui meci cu un adversar de o asemenea anvergură, un monstru care te poate strivi și doar dacă doarme pe propria canapea și sforăie cu tot cu masca de oxigen pe figură. La începutul lunii trecute, uriașii antrenați de Nikola Grbić, un sârb de Hall of Fame născut la Becicherecu Mare, eviscerau Italia în finala VNL. Volleyball Nations League, adică divizia de elită a naționalelor de pe Terra. 3-0, dar, la cât de turbați erau, ar mai fi găbjit un set. Asta, dacă ar fi fost lăsați slobozi. Nota Bene: Italia e campioana mondială.
Eh, ia și joacă acum cu băieții aceștia, mai ales dacă ești România! Iar ai noștri, să ne înțelegem – precizarea le este așternută fanilor sportului pentru care voleiul masculin poate e la fel de cunoscut ca reinstalarea de Windows pentru mamaie și tataie -, nu sunt neofiți în fenomen. Am lăsat dâre importante în disciplina cu fileul ridicat la 2,43 metri. Avem bronz la Jocurile Olimpice, două medalii de argint și altele două de bronz la Mondiale, plus aurul la Europene și alte patru medalii de locuri 2 și 3. E drept, toate obținute până în 1980. Vasăzică, sunt performanțe arhivate pe dischetă, nici măcar pe CD. Apropo, selecționerul naționalei care ne reprezintă la Mondialul din Oceanul Pacific, Sergiu Stancu, e născut în august 1982, an în care, în toiul toamnei, România transpira pentru ultima dată la turneul final. Se întâmpla în Argentina. Și atunci ne loveam de Polonia, dar seturile se țineau până la 15, cu punctele contabilizate doar pe propriul serviciu. Back in business. După 43 de ani! Cine naiba poate să mai scoată ceva de pe acele dischete? Cumva, trebuie să livrezi.
Iar România, cu primeniri de lot de la un an la altul, venea în Filipine fără principala armă de atac. Alex Rață, un opus de 25 de ani esențial în victoria de acum doi ani, 3-1 cu campioana olimpică Franța, s-a accidentat, iar soluțiile pe acest post nu le-ar fi găsit nici profu’ de chimie din Breaking Bad, Mr. White. Reprofilarea unei extreme, Rareș Bălean, și forțarea unei variante care în sezonul trecut a fost rezervă eternă la echipa de club, Alex Ionescu – iată de ce n-a mai dormit cum trebuie selecționerul naționalei noastre în ultimele săptămâni! Altfel, nu stăm rău la preluare, pasele pentru gurile de foc sunt la un nivel decent și, da, avem blocaj.
Or ca să blochezi Polonia, înseamnă să pleci de acasă cu mindset-ul gâdilat până la azimut: putem noi să împingem camionul cu mâinile goale, eventual și în rampă? Am putut în primul set, chiar de 3 ori, unul dintre acestea fiind reușit chiar de ridicător, Claudiu Dumitru, un tip de numai 1.90 metri. Al nostru și-a pus mâinile în cap de ca și cum i s-ar fi prăvălit tone de praf pe țiglă, însă la fel ar fi procedat oricare dintre noi – era mingea care ducea scorul la 24-23, prima de set din meci. Au urmat altele trei, manșa prelungindu-se incredibil ca o partidă de șah în care nepotul, mai fresh și montat de multă vreme să-i închidă gura bunicului, rarefiază aerul din jurul regelui și bate toba pentru dansurile tribale ale unor pioni aparent rătăciți. Atacuri în diagonală, vânarea vârfurilor de blocaj, Adi Aciobăniței ținând astfel echipa noastră în avantaj, respectiv regăsirea echilibrului și în momentele în care un grad-două greșite în lovirea mingii ar fi închis setul. Evident, la greii Poloniei le-am văzut. Leon și Kurek. Ca să ieși cu ei pe teren, ai nevoie de permis de port armă. Pentru ambii.
Băieții lui Sergiu Stancu au avut 33-31 în setul-monstru, numai că sistemul challenge le-a călcat în picioare sămânța unei bucurii istorice. Să-i subtilizezi set numărului 1 din această zonă a Căii Lactee e ca și cum Anca Todoni ar băga-o în corzi pe Iga Swiatek. Acum, nu peste 5 ani, cu posibilitatea de a-i lua și decisivul. E mult, e de trecut repede în CV chiar și cu creion chimic, cu electrozi sau fumigene. Și polonezilor le jucau articulațiile, a recunoscut-o și selecționerul lor că nu era puțin lucru să înceapă de la 0-1. Dar, până la urmă, a fost 1-0. Cu 34-32 în acea bătălie din care voleibaliștii care ne fac o bună reclamă în Asia de Sud-Est ar trebui să bage direct intravenos. Era logic că, după ultima minge, ratată copilărește din cauza melanjului oboseală-presiune, următoarele seturi vor fi castrate de pasiunea începutului. Nici în alte discipline nu sunt ușor de bătut, dar în voleiul masculin, urmașii lui Sobieski, ca să iau un exemplu la îndemână pentru un moldovean, sunt creaturi cu care nu poți negocia.
14 - septembrie - 2025
