Pictoriţa Elena Hanagic, de la moartea căreia se împlinesc, la 22 ianuarie, 55 de ani, este mai puţin cunoscută în oraşul nostru, mai ales în rândul tinerelor generaţii. Ea se numără însă printre acei artişti care au făcut muncă de pionierat la Galaţi, participând alături de Nicolae Mantu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Gheorghe Levcovici, Nicolae Spirescu, Ion Bârjoveanu, Lelia Oprişan, Constanţa Grigoriu şi Nicolae Stănescu la crearea, în 1951, a Cenaclului Artiştilor Plastici, subordonat Uniunii Artiştilor Plastici din Romania, înfiinţată în 1950. A fost nucleul din care s-a dezvoltat actuala Filială Galaţi a UAPR (nume luat din 1968).
Artista s-a născut la 13 mai 1907 în localitatea Răducăneni (Huși), astăzi aflată în componența județului Iaşi. S-a stabilit în Galaţi, împreună cu părinţii, imediat după Primul Război Mondial, unde tatăl său, Gheorghe Radu, farmacist de profesie, atras de deshiderea europeană pe care o oferea Dunărea şi portul, şi-a întemeiat o farmacie pe care a deţinut-o până la naţionalizare. A absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept (1928) şi în acelaşi an şi Academia de Arte Frumoase, clasa profesorului Alexandru Jean Steriadi. După terminarea studiilor a profesat avocatura şi în paralel a practicat şi pictura, afirmându-se ca o remarcabilă acuarelistă. A debutat în primăvara anului 1934 la Salonul Oficial de Pictură și Sculptură din București, a participat la expoziţiile colective organizate în Galaţi, Tecuci, Focşani, dar şi la manifestările cu caracter interregional, interjudeţean şi la Expoziţiile de Stat de la Bucureşti. A încetat din viaţă la 22 ianuarie 1970, fiind înmormântată la Cimitirul „Eternitatea”.
În lucrările de acuarelă rămase de la ea identificăm cu ceritudine calităţile care trebuie să le posede cel care se exprimă în această tehnică a culorilor de apă, destul de pretenţioasă, fiindcă nu suportă reveniri şi necesită condiţii speciale pentru protecţie: mare putere de observaţie, sensibilitate la variaţiile luminii, rapiditate şi precizie în execuţie, spontaneitate, rafinament şi subtilitate cromatică. Trăind în Galaţi, artista a importalizat în numeroase tablouri imagini panoramice ale văii oraşului, secvenţe din munca gălăţenilor pentru refacerea centrului oraşului distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, din activitatea constructorilor de nave, aspecte stradale, ale vechilor şi noilor cartiere, ale parcurilor, ale peisajului industrial, privelişti din port şi de pe Dunăre etc. („Galaţi, peisaj urban”, „Galaţi, cartier industrial”, „Cartier vechi”, „Sector la Fabrica de ulei Prutul”, „Dunărea la Galaţi”, „Reconstrucţia centrului oraşului Galaţi”, „Vedere spre Dunăre”, „În parc”, „Blocul M”, „Strada Republicii”, „Navă pe cală”, „Cargou de 4500 tone”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”, „Valea oraşului”).
În acelaşi timp, a reţinut şi a fixat pe suprafaţa hârtiei imagini fascinante din Deltă, de la Balcic, din Munţii Vrancei, de pe valea Trotuşului sau din Munţii Ciucului şi Munţii Tarcăului („Din Munţii Vrancei”, „Oraş de munte”, „Amurg”, „Ploaie de munte”, „Sat de munte”, „Poiene”, „Peisaj din Deltă”, „Peisaj din Agas”). În general, peisajele Elenei Hanagic, gen în care a excelat, se desfăşoară pe mari întinderi spaţiale, sunt echilibrate compoziţional, culorile sunt fluente şi, în ciuda anilor care au trecut, îşi păstrează prospeţimea.
Atmosfera lor creează o stare de optimism, de dragoste şi sete de viaţă, chietudine şi pace adâncă. Artista a avut cu siguranţă o structură poetică, o sensibilitate aparte, a receptat frumosul din natură sau cel făurit de mâna omului şi a ştiut să-l transpună în imagini vizuale astfel încât să încânte, să emoţioneze, să provoace ample vibraţii sufleteşti. Acestor calităţi li se adaugă ştiinţa artistei în ordonarea fiecărui elemnt care formează ansamblul tablourilor, spontaneitatea notaţiei, folosirea unei palete colorstice armonioase şi nuanţate. Din acuarelele ei se revarsă o poezie de un lirism discret, planurile se succed în adâncime sau se intersectează, culoarea este uneori mai diluată, transparentă, alteori mai consistentă, în funcţie de elementele care compun imaginile, accentul pictoriţei cade pe surprinderea spiritului locurilor imortalizate. Albul hârtiei este ingenios exploatat. Adesea, peisajele sunt însufleţite de prezenţa omului („În parc”, „Peisaj din Galaţi”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”, „Şantierul Naval Galaţi”), astfel că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastic lucrările dobândesc o notă de dinamism.
În activitatea sa, Elena Hanagic a abordat şi genul portretului. Şi-a pictat cele două fiice, Rodica şi Alexandra, pictoriţe şi ele, la vârsta copilăriei, soţul, şi-a făcut autoportretul, a lăsat un remarcabil portret al pictorului Nicolae Mantu, în casa căruia a locuit o vreme împreună cu familia. Acesta din urmă este înfăţişat la vârsta senectuţii. Culorile delicate, sobre şi linia precisă a desenului concură la crearea unui portret în care s-a urmărit atât asemănarea fizică cu modelul, dar şi reliefarea bunătăţii şi frumuseţii lăuntrice a acestui mare pictor animalier, emblematic pentru cultura şi arta Galaţilor. De asemenea, la Casa Memorială „Costache Negri” de la Mânjina se păstrează un admirabil portret al lui Nicolae Bălcescu, pictat de artistă în ulei pe pânză.
Situându-se printre întemeietorii mişcării plastice de la Dunărea de Jos, Elena Hanagic rămâne o artistă a cărei creaţie poartă amprenta personalităţii sale, a profesionalismului, a unui stil bine conturat şi a delicateţei sentimentelor de care a fost animată.