Timpul stă pe loc în Buenos Aires. Totul este retro. Oamenii nu se grăbesc niciodată, ca să obții răspunsul la o întrebare, uneori trebuie să aștepți ani de zile, când se întâlnesc, muritorii deapănă amintiri despre fapte care ar fi trebuit să se întâmple precis cu un secol în urmă. Ieri, în tăria amiezii, la Café Tortoni, am deslușit în spatele meu o limbă uitată pe care n-o mai auzisem din copilărie.
Am închis ochii și m-am trezit în prima zi de școală, înconjurat de viitorii mei colegi, care vorbeau între ei în idiș. Un cuplu de emigranți însoțiți de odrasla lor, îmbrăcați modest și veniți de undeva din măruntaiele Rusiei, m-au transportat cu mașina timpului în anii ’60, în timp ce citeau poticnit de pe eticheta sticlei de cola și își traduceau cuvintele într-o limbă care a devenit rară până și în Israel.
Seara, am plonjat în la Belle Époque, la Esquina de Carlos Gardel, la o seară de tango. Plasatorul m-a așezat la o masă rotundă cu două cupluri, erau profesori la Facultatea de științe umane a Universității Catolice din Peru. Carmen stătea chiar lângă mine, era lector la catedra de lingvistică și literatură, Miguel, soțul ei, era conferențiar la cea de arheologie, împreună cu celălalt cuplu de conferențiari, Pilar și Ernesto.
Pe ringul de dans evoluau Daiana Guspero și Miguel Ángel Zotto, candelabrele de cristal, mobilierul din lemn de nuc, catifeaua roșie, milonga nostalgică interpretată la bandoneon, ba până și felul de mâncare din farfurii, asado de tira al horno, vita argentiniană udată cu malbec, m-au dus în anii ’20.
Tangoul este un act de nesupunere și revoltă a imigranților și a săracilor din suburbii, vocea țipată a celor mulți care au refuzat să tacă, răzmerița proscrișilor și a bordelurilor aruncate ca o mănușă în obrazul elitelor conservatoare. Este codul secret al interlopilor amușinați de poliție, care comunicau în lunfardo sfidând spaniola, clerul ordinea și progresul.
Carmen știa o mulțime de amănunte despre limbajul tangoului. Papa Pius al X-lea l-a considerat imoral și obscen, dictatorul Juan Perón identificase în el o formă disperată de subversiune a autorității republicii. Văzut prin ochii marginalilor de la periferia lumii, progresul este o epidemie de ciumă, a zis Carmen. Iar republica, un câine, am adăugat eu.
Le-ai conjugat ca în Războiul sfârșitului lumii, a continuat ea. Am dedicat restul serii lui Mario Vargas Llosa. Mi-a povestit despre întâlnirile și conversațiile cu Llosa, i-am spus cum l-am cunoscut, am regretat amândoi că opera lui este atât de greu de ecranizat, ca și a lui Gabo, Gabriel García Márquez, doar Hollywood-ul ne-ar putea scoate din impas, dar nu cred că asta a fost vreodată o prioritate pentru ei, respingerea formulelor tari latino a devenit politică de stat în SUA.
L-am și văzut pe Robert de Niro în rolul lui Antônio Conselheiro – Consilierul, s-a însuflețit Carmen dintr-o dată și s-a apucat să parafrazeze din Războiul sfârșitului lumii: „Omul era atât de înalt și atât de slab, încât părea mereu văzut din profil. Avea pielea smeadă, oasele proeminente, iar ochii îi scânteiau cu foc nestins. Purta sandale de păstor și tunica viorie îi cădea pe trup ca veșmântul acelor misionari care, din când în când, vizitau satele din serton, botezând copii cu nemiluita și cununând perechi de concubini.”
Pentru mine, rolul i s-ar fi potrivit mai degrabă lui Peter O’Toole, am zis, lucrăm cu ce avem, a râs ea. Revolta Consilierului împotriva ordinii și progresului, a continuat Carmen, este ca și dorința suspendată din tango. Respingerea republicii de către revoltații din Canudos este ca tensiunea dintre două corpuri care se caută, dar nu se posedă niciodată cu adevărat pe ringul de dans.
Războiul sfârșitului lumii surprinde timpul de după proclamarea republicii în Brazilia, când lumea rurală din serton însuflețită de profunde trăiri religioase, identifică noua formă de guvernare, care introducea căsătoria civilă și recensământul, drept opera Antihristului.
Puzderie de proscriși, de foști bandiți, de sclavi eliberați și de țărani săraci lipiți pământului se retrag în localitatea Canudos pe care o transformă într-o citadelă a rezistenței împotriva progresului. Patru expediții militare echipate de tânăra republică vor impune ordinea. Ultima, se transformă într-un masacru apocaliptic.
Disperații din Canudos luptă pentru fiecare metru de pământ și refuză să se predea, căzând secerați de gloanțe sub dărâmături. Ultimii apărători sunt executați prin tăierea gâtului. Orașul este incendiat și transformat într-un morman de cenușă. Progresul lasă în urmă, ca peste tot, o milongă tristă, un peisaj selenar și o piramidă de cadavre. Republica este un câine tăcut care amușină dâra sângelui și îl lipăie pe nesăturate.
Consilierul care murise la timp, la vreme de boleșniță, epuizat de o dizenterie severă, agravată de posturile negre îndelungate, i-a condus pe mântuiți spre sacrificiul colectiv în numele credinței.
Cuplul de dansatori din ring a luat o pauză lungă, am terminat farfuria și rememorez cu Carmen romanul lui Llosa, completându-ne unul pe altul, ca și cum am vrea să verificăm cine a reținut cele mai multe detalii. După ce armata cucerește păduchernița în care și-au mântuit sufletele, zice Carmen, soldații dezgroapă cadavrul Consilierului, adaug eu.
Îi retează căpățâna și o trimit la Salvador de Bahia pentru a fi studiată de medici, care se întrec pe sine pentru a căuta și găsi dovezile nebuniei în anomaliile craniene, premiu macabru al victoriei rațiunii asupra fanatismului, continuă Carmen.
Deviza de pe steagul Braziliei, „Ordem e Progresso” – Ordine și Progres -, provine din pozitivismul lui Auguste Comte, iar în romanul lui Llosa, lozinca a devenit justificarea masacrului. Progresul elimină neadaptații, la fel cum securitatea națională strivește și nivelează orice formă de opoziție sau identitate diferită, în numele interesului național. Uneori, neadaptarea se metamorfozează în artă, iar tangoul este una dintre expresiile ei preferate.
–––
12 - aprilie - 2026
