Viaţa este formată din prologuri succesive, fragmentate pentru singura reprezentaţie decisivă.Dacă ne copleșește angoasa sfârșitului existenței noastre pe pământ, căutăm disperați un rost. O armă cu ajutorul căreia am putea înfrunta inevitabilul. Durerea. Sfâșierea. Iar atunci iubim. Iubim cum nu am mai facut-o nicicând până atunci. Iubim cu tot sufletul și cu tot trupul nostru. Cu mintea, cu mâinile, cu carnea noastră. Iubim cu disperare azi ce nici măcar nu am băgat de seamă ieri. Iubim firul de iarbă pe care l-am călcat nepăsători în calea noastră. Iubim dimineața cu răsărit de soare și seara cu cântec tânguit de greieri. Iubim cartea rămasă deschisă pe masă, lătratul care ne întâmpină la poartă, pomul înfrunzit din fața blocului. Iubim oamenii care ne zâmbesc și ne dau binețe, iubim sunetul apei de la duș, papucii calzi și moi de casă, cafeaua amăruie ce ne însoţeşte dimineţile. Apoi ne iubim cum nu am mai făcut-o de mult timp părinții, copiii, iubitul. Îi iubim necondiţionat, fără să mai așteptăm nimic, fără să le pretindem tot timpul ceva. Mama și tata nu ni se mai par sâcâitori, ni se pare absurdă încleştarea noastră în a ne îngropa copiii în studiu până la epuizare, privându-i de bucuriile mărunte ale copilăriei, vrem să facem dragoste mai degrabă decât sa fim promovați la locul de muncă. Ce bine ar fi când sunăm viaţa să ne răspundă veselă : sunt aici la braţ cu iubirea…pe timp de pace!
30 - octombrie - 2015
