Există o largă categorie de consumatori de cultură convinsă că nicio publicație periodică din România comunistă nu putea apărea fără să aducă omagii conducătorilor și Partidului Comunist Român (PCR) pe primele pagini.
Sunt invocate Legea presei din 1977 și controlul ideologic al presei și tipăriturilor transferat direct partidului, prin Secția de propagandă și agitație a PCR, conducerii de partid și mecanismelor de autocenzură impuse redacțiilor, editurilor și Uniunii Scriitorilor.
Dacă Legea presei nu stipulează nicăieri explicit că scriitorul sau redactorul este obligat să aducă omagii conducătorilor și partidului, acest ingrat și detestat travaliu a fost preluat de redactorii șefi, care au devenit zbirii și gardienii ideologici ai cenzurii.
Singura excepție din peisajul editorial, tern, sleit de speranțe și nivelat, o constituie revista „Secolul 20”, care a reușit performanța unică de a nu publica portrete ale soților Ceaușescu și de a eluda cu nobilă și caracterială obstinație osanalele politice aduse izbânzilor partidului unic.
Minunea editorială a fost posibilă printr-o strategie de supraviețuire bazată pe câteva tactici instrumentate inteligent de redactorul-șef al revistei. Dan Hăulică a convins subtil autoritățile că, pentru ca regimul de la București să pară deschis și european în ochii Occidentului,
România avea nevoie de o revistă de elită pur estetică, într-o viziune a geniului și excelenței culturale românești. Revista așa a și funcționat, pe toată durata apariției ei în comunism, ca o carte de vizită culturală din fildeș, placată cu aur, refugiată în marea cultură universală. Structura revistei era dedicată traducerilor din literatura, filosofia și arta universală.
Cenzorilor le devenise imposibil să mai pretindă inserarea numelui lui Ceaușescu într-un eseu dens despre Thomas Mann, Marcel Proust, structuralismul francez sau avangarda artistică interzisă în alte țări din blocul estic. În timp ce alte reviste dedicau numere întregi Congreselor PCR sau zilei de naștere a dictatorului, „Secolul 20” contracara elegant,
dedicând numere monografice masive unor teme universale neutre sau profund umaniste: Secolul Goethe, Thomas Mann, Borges, sau numere tematice precum Utopiile, Spațiul, Muzica. Refuzul tacit de a capitula în fața cultului personalității a avut consecințe severe.
Revista era pedepsită constant prin tăierea stocurilor de hârtie, refuzul dreptului de tipărire la timp și blocaje financiare. Din acest motiv, numerele apăreau comasate, câte 3 sau 6 într-un singur volum și aveau întârzieri de luni sau chiar ani de zile față de data calendaristică înscrisă pe copertă.
Revista a rămas singurul și încercatul turn de fildeș al rezistenței prin cultură și unicul teritoriu imaculat, virgin și neatins de mizeria ideologică a epocii. În noiembrie 1987, revista „Secolul 20” a fost încununată cu „Premiul pentru cea mai bună revistă de literatură și artă din lume”, decernat cu ocazia Bienalei UNESCO organizată la Centrul Cultural „Georges-Pompidou” din Paris.
–––-
În anul 1985, prestigioasa revistă de cultură și literatură universală „Secolul 20” a marcat un moment istoric important pentru existența sa: atingerea numărului aniversar 300.
2 - septembrie - 2026
