În secolul al XVIII-lea, când o parte a românilor ardeleni s-a unit cu Roma pentru a obține drepturi politice, Biserica Ortodoxă s-a văzut obligată să reacționeze. Prin Școala Ardeleană, greco-catolicii foloseau latinitatea ca argument suprem al nobleței românilor.
Pentru a nu pierde controlul asupra credincioșilor și pentru a nu lăsa monopolul modernizării în mâna greco-catolicilor, ierarhii ortodocși au înțeles că trebuie să adopte aceeași strategie: afirmarea originii latine și utilizarea limbii române în cult.
Biserica Ortodoxă a dezvoltat o viziune teologică unică pentru a rezolva paradoxul: suntem latini prin limbă, dar răsăriteni prin credință. Ierarhii au argumentat că romanizarea dacilor s-a făcut în mod natural în paralel cu încreștinarea lor timpurie,
prin misiunea Sfântului Apostol Andrei și prin coloniștii creștini. Astfel, s-a postulat că românii au primit un creștinism de formă latină, dar curat, înainte ca Papa de la Roma să își aroge supremația universală și înainte de Marea Schismă din 1054.
Prin această logică, ortodocșii români se considerau mai vechi și mai autentici în latinitatea lor spirituală decât catolicii medievali. A reacționat însă contraargumentul slavonei,
zidul de protecție dogmatic împotriva influențelor papale. Totuși, diminuarea slavonei nu s-a făcut sub presiunea Romei, ci din interior, ca o necesitate pastorală. Traducerea Bibliei a preluat structura latină a limbii,
dar a păstrat termenii teologici de bază introduși în perioada slavonă sau greacă pentru a marca diferența liturgică față de catolici. Când statul și intelectualii laici au început să folosească alfabetul de tranziție,
în jurul anului 1828, biserica a refuzat categoric acest sistem. Ea considera literele chirilice sfințite prin cult și asocia alfabetul latin cu erezia catolică și cu pierderea purității dogmatice pravoslavnice.
Statul român a tranșat oficial problema când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin în toate documentele oficiale, școli și administrație. Biserica nu a avut de ales în mediul public, însă regimul i-a permis o excepție în interiorul lăcașurilor de cult.
Profitând de această portiță, literatura religioasă și cărțile de cult ortodoxe au continuat să fie tipărite exclusiv cu alfabet chirilic mult timp după reforma laică a statului.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a votat oficial înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin în cărțile bisericești abia în anul 1881. Decizia a fost luată târziu deoarece noile generații de preoți, școlite în sistemul public
de stat laic, nu mai știau să citească corect slovele chirilice, lăsând biserica izolată funcțional de propriii ei slujitori. Procesul de abandonare a slavonismelor și adoptarea latinismelor
în traducerile ortodoxe ale Bibliei s-a realizat treptat, parcurgând două etape majore din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. Momentul de cotitură îl reprezintă Biblia de la Sibiu
a lui Andrei Șaguna, primul mare efort al BOR de curățare a textului sacru. Șaguna a eliminat arhaismele și slavonismele greoaie sau de neînțeles pentru popor, înlocuindu-le cu termeni din româna literară aflată în curs de unificare.
Figura centrală a modernizării radicale a limbajului biblic în spațiul românesc este preotul Dumitru Cornilescu care a tradus Biblia între anii 1916 și 1921 folosind o strategie inovatoare:
a eliminat masiv arhaismele și slavonismele greoaie, înlocuindu-le cu o limbă română curată, suplă și modernă. Scopul lui era ca textul sacru să fie înțeles instantaneu de orice om de pe stradă.
Pentru a limpezi metaforele sau termenii tehnici antici, s-a inspirat puternic din traducerile franceze și germane, introducând neologisme de origine latină.
Textul a fost inițial privit cu entuziasm chiar și de Patriarhul Miron Cristea datorită clarității sale uimitoare. Problema majoră nu a fost limba, ci opțiunile teologice ale lui Cornilescu.
Influențat de teologia protestantă, el a tradus anumiți termeni într-o cheie care submina dogmele ortodoxe, bunăoară a optat pentru termenul grecesc presbyteros pentru „prezbiter” sau „bătrân” în loc de „preot”, afectând ideea de Taină a Preoției.
Sfântul Sinod al BOR i-a interzis oficial traducerea, iar pentru a evita violențele stradale sau persecuțiile din partea cercurilor naționaliste, Patriarhul Miron Cristea l-a sfătuit în 1923 să părăsească definitiv țara.
––––
Asediul Constantinopolului, frescă realizată în 1537 de o echipă de zugravi anonimi sub coordonarea lui Toma Zugravul la Mănăstirea Moldovița. Scena Asediului Constantinopolului este o compilație între primul asediu din anul 626, întreprins de perșii sasanizi, avari și slavi și cel din 1453, întreprins de otomani, din considerente de corectitudine politică, dat fiind faptul că Moldova se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman
13 - august - 2026
